Constat că m-am schimbat în ultimii ani. Constat asta cu bucurie, cu plăcere, cu o notă de melancolie. Cred că pentru a urma drumul pe care vreau să-l urmez mă voi schimba -și va trebui să mă schimb- și mai mult. Constat că am ajuns în final la vorbele mele, când îi ziceam mamei că degeaba îmi cere ea să mă schimb, că pot să fac asta pentru ea o oră, o lună, o zi, să mă schimb imediat ori în timp, însă până în momentul în care nu voi vrea eu să mă schimb, nu-mi voi dori această schimbare cu ardoare, pentru mine și nu o voi înțelege, până atunci nu va fi una adevărată- va fi o simplă și minunată pseudoschimbare. Din clipa în care mi-am dorit această schimbare, din momentul în care am înțeles-o și mi-am zis sus și tare ”eu vreau”, întradevăr de atunci am început să mă schimb. Și uite de asta motivația intrinsecă e așa importantă!
Eu boboc de facultate și eu boboc de liceu sunt imagini diferite. Și mentalități diferite. Am intrat pe la începutul adolescenței în liceu cu o anumită mentalitate și constat că acum, intrând la începutul perioadei adulte la facultate, multe din punctele de reper ale acestei mentalități s-au schimbat. La liceu învățam pentru că îmi spusesem mie însămi că ”trebuie să învăț, că vreau”- și-am învățat, în timp ce acum, la facultate, îmi zic că ”nu înțeleg ce sens i-ar da vieții mele lucrurile pe care le învăț, că nu vreau să învăț fiindcă nu înțeleg de ce ar trebui”. Atunci înțelegeam de ce ”trebuie”. În liceu am fost copilul care nu a ridicat deloc mâna și care a avut singura medie semestrială de 10 și cele mai mari note pe profil per total în cei patru ani (nu că asta ar conta prea mult pentru mine oricum). Acum sunt tot fata care nu ridică mâna, care știe și nu știe și care ar vrea să-și depășească acest blocaj mental. Dar nu aici. Parcă îi e teamă să facă asta aici și parcă știe sigur că aici nu vrea. Fiindcă aici nu-și găsește locul. Și parcă îi e și mai teamă ca dincolo tot n-o să-și găsească locul. Totuși...Parcă ea vrea să încerce. Parcă își dorește să plece. Să-și asume responsabilitatea- toată toată responsabilitatea- și să greșească,dacă o fi de greșit,pe mâna ei. Să fie ”al dracului” -ca s-o citez pe mama- și să greșească pe mâna ei, a EI- proprietate personală.
Cred că asta se numește maturizare, nu? Sau poate e încă teribilism adolescentin. Poate e intuiție. Dar poate fi și o greșeală.
Timpul va spune.
Timpul întotdeauna spune multe, fie că vrem, fie că nu; fie că ne place, fie că nu; fie că a fost bun, fie că a fost rău.
Fie ce-o fi.
................................................................................................................................................
I have a terrible anxiety in myself
I do feel it and I try to ignore it. But it's like that annoying wind which blow from behind in autumn and it pushes your hair in your eyes. I kinda know on which way I want to walk. I do know and I have confident steps. But, because I can't see, I'm afraid. I'm so afraid that I would make a mistake, that I would give up on something I shouldn't, that I would disappoint people I don't want to disappoint. I believe in myself, I do. On the other hand, I wonder, is this intuition or the rebellious of my age, the need of acknowledgement, the need to "show who I am"? I guess just time can say it.
I notice I've changed in the latest years. I notice this with happiness, enjoyment and some melancholy. I believe I will change in order to walk on the way I want to walk on- and I will have to change myself- even more. I notice I came again at my words, when I was saying to my mother that is useless if she asks me to change myself, that I can do it for her for a hour, a month, a day, to change myself sooner or gradually; but just in the moment it will be me that wants this change with ardor, for me; just in the moment I will understand it, just than it will be a true one and not a simple and wonderful pseudo change. From the minute I wanted this change, from the minute I understood it and I firmly said "I want", just than I've truly begun to change. And this is what is called intrinsic motivation!
Me as a freshman in high school and me as a freshman in university are two different things. And two different mentalities. I become a high schooler at the beginning of my adolescence having a certain mentality and I observe now, when I became a university student at the beginning of my adult age, many of the capital points of this mentality have changed. In high school I was learning because I had told myself "I need to learn, I want"- and I did learn- while nowadays, in university, I'm telling myself "I don't understand what sense could things I have to learn give to my life, I don't want to learn because I don't understand why I should". Than I could understand why I should. In highscool I was the child who never rose its hand and who was the only one who had 10 as a semestrial medium and the person who had the highest grades in the end, in 4 years of highschool (not that this matters to much for me). Nowadays I'm the same girl who doesn't rise its hand, who knows and who doesn't knows, and the girl who wants to surpass this mental block. But she is afraid to do this here and it seems she surely knows she doesn't want here. Because she doesn't find her place here. And maybe she is even more afraid that she won't find her place there too. However... It seems she wants to try. Maybe she wants to leave. She maybe wants to be responsible- fully responsible- and to make a mistake, if it be, on her own. She wants to be "damned"- to quote her mom and make mistakes on her own, on HER own- her ownership. I believe this is called growing up, isn't it? Or maybe it is still just immaturely teenage years. Maybe it's intuition. Or maybe a mistake.
Time will tell.
Time will always tell many things, no matter if we want it or not, no matter if we like it or not, no matter if it was good or bad.
No matter what.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu