Cand esti pe deplin tu?

"Sunt eu singură?" Este o bună întrebare. Eu spun că da, poate eu sunt sau am fost din când în când. Dar eu am tendinţa de a gândi înainte de a simţi şi de a nu-mi analiza mereu sentimentele. Dacă îmi zic că toate persoanele sunt unice cu siguranţă că eu sunt singură- şi toţi suntem. Însă dacă mă simt aşa... Eu nu ştiu ce să spun. Sunt solitară. Şi nu precum toţi adolescenţii, precum toţi oamenii într-o oarecare măsură. Însă avându-mă pe mine însămi, cum aş putea să fiu?
Au existat situaţii când eu am gândit diferit faţă de familia mea, faţă de prietenii mei. Când m-am comportat altfel, când m-am simţit ca şi cum nu aş face parte din acelaşi univers ca şi ei. Când idei foarte interesante pentru mine deveneau extrem de insignifiante pentru ei. Dar eu citesc şi scriu părţi din mine însămi în ceilalţi. Şi cel mai important, eu mă am pe mine.
Aceasta nu este narcisism. Nu este insolenţă, măndrie, victimizare. Într-un fel eu nu am fost niciodată singură- Am prieteni, familie, cunoştinţe, lucruri şi amintiri frumoase. Totuşi, eu pe deplin? Nu. Poate m-am simţi foarte singură uneori. Şi cine nu gândeşte aşa? Astfel gândesc. Ce simt? Eu nu prea ştiu."
Cam aşa a fost scrisă una dintre temele mele la franceză, una pe care am redescoperit-o recent răsfoindu-mi caietul şi una pe care am ţinut să v-o împărtăşesc (scuzaţi deosebit de "bogatul meu vocabular în franceză"). De ce? Deoarece această temă mi-a dat iarăşi de gândit cu privire la identitatea noastră, la ceea ce suntem noi cu adevărat, la ceea ce părem a fi şi cel mai important, la ceea ce ne părem nouă a fi.
De multe ori ne privim sau privim dintr-un singur unghi. De multe ori am auzit spunându-se "X este aşa de şi aşa de... Cum să nu-l placi?!", "Z mă enervează la culme! Mi-e super antipatică. Cum vine toată ziua aşa şi la servici se comportă aşa şi aşa...", "şi nu pot să cred că despre tine era vorba! Nu pot să cred cât de diferită/schimbată eşti", "mie nu mi se pare că e aşa şi aşa şi că Y nu a făcut aşa ci eu ştiu că s-a întâmplat aşa şi...", "nici nu mă cunoşti".
Avem o oglindă a noastră, o viziune proprie şi personală de care ne simţim profund ataşaţi, care ne defineşte ca oameni. Doar că în goana unei zile sufocate de îndatoriri, presărate cu mici incidente, cu bucurii minunate, cu satisfacţii viciate, ei bine, cuprinşi de această goană nebunească uităm să mai spunem "STOP! Chiar cred în ceea ce fac? Chiar gândesc bine? Percep situaţia ca atare ori prin prisma sentimentelor, ideilor, prejudecăţilor care mă domină?" Asta ne-ar face mult bine. Persoanelor cu care intrăm în contact şi în primul rând nouă. De câte ori nu vi s-a întâmplat să fiţi dezamăgiţi după o primă impresie favorabilă? De câte ori nu aţi fost voi puşi în această postură de care cu greu aţi reuşit să vă debarasaţi tocmai pentu că celălalt vă dorea într-un alt fel sau vedea numai o parte din complexitatea personalităţii voastre? Sunt sigură că vi s-a întâmplat cel puţin o dată. De ceva ori cred. Din nefericire soluţia simplă, de a rupe orice legătură cu celălalt, nu se dovedeşte în opinia mea şi cea potrivită. În ambele cazuri. Pentru că de fapt n-am realizat nimic. Absolut nimic. Cel care ne critică va întâlni în viitor o persoană asemănătoare cu noi şi la fel o va judeca aspru. Noi vom continua cu acelea-şi nemulţumiri fără a medita puţin asupra lor, căci ideile se întemeiază pe sentimente, sentimentele pe idei şi tot aşa, într-un cerc ce se strânge mărindu-se.
Ceea ce vreau să transmit prin toate aceste "aberaţii" este că înainte de a judeca pe cineva sau ceva, să nu ne grăbim a îmbrăţişa prima părere care ne iese în cale fără a echilibra puţin balanţa. Fireşte, unei persoane antipatice i se observă defectele imediat. Aceasta fiindcă asta ne străduim noi să descoperim. Fiindcă am avut posibil experienţe asemănătoare în trecut şi acum, deşi ne lipsesc informaţii, scriem mintal repede o concluzie. Fără o calitate, fără o parte bună pe lângă oceanul de răutate.
Când din contră, suntem noi cei criticaţi, tot atât de repede ne grăbim inconştient să respingem critica care ne afectează imaginea pe care ne-am făurit-o de-a lungul timpului despre propria persoană. Ne strică echilibrul interior, nu?
Şi da, în ambele situaţii nemulţumirile nefondate vor prima celor întemeiate.
Pe de altă parte, dacă stăm şi ne studiem comportamentul pe care îl avem în preajma tuturor oamenilor pe care îi cunoştem, purtarea pe care o avem când suntem cu noi înşine, vom constata discrepanţe mai mici sau mai mari în fiecare situaţie, cu fiecare om. Asta îneseamnă că suntem falşi? Nu. Nicidecum. Deloc Personalitatea umană se compune dintr-atâtea laturi bine sudate între ele, dispersate, îmbinate, opuse, identice, încât noi, noi cei pe deplin adevăraţi nu ajungem a fi decât încercând să ne regăsim în fiecare clipă pe care o trăim. Altfel pierim striviţi de plinătatea perfectă, imposibil de regăsit.

..................................................................................................................................................
Cu prima ninsoare ideile s-au cam topit în fulgi şi au zburat de pe tastatură afară, în noapte -_-'' Cândva inspiraţia va face să ningă idei mai bune şi pe aici. Până atunci sper să nu îngheţ în încercarea de a scrie ceva frumos >_<
Şi chiar dacă mi-aş dori din tot sufletul să citesc păreri despre posturile mele, comentarii eu n-am să cerşesc.