Oppa e noul Făt-Frumos

Majoritatea fetelor au visat în copilărie să se întâlnească când vor fi mari cu un prinț pe cal alb care să le ducă în regatul lui, să le ofere bogății nemăsurate, să fie prințese. Făt-Frumos. Firește, ca orice personaj de basm simbol al perfecțiunii, acesta ieșea învingător din fiecare bătălie, era un model moral și spiritual, era frumos, deștept, vitez, cel mai cel și mai cel.
Din nefericire, în lumea noastră nu există cel mai cel și cel mai cel. Există oameni. Oameni mai buni și oameni mai răi, oameni cu defecte și calități, oameni pe care îi cunoaștem și oameni pe care credem că-i cunoaștem. Tot felul de oameni. Însă copilăria nu s-a pierdut. Nici simbolul lui Făt-Frumos, asociat din ce în ce mai des cu imaginea bărbatului ideal. Și fiecare fată și-a găsit câte un bărbat ideal (sau mai mulți). Printre rude, prieteni, persoane cunoscute, vedete, etc. Pentru fetele care ascultă kpop probabil că el a fost găsit printre unii dintre cei mulți oppa din trupele ale căror muzică le bucură în fiecare dimineață. El le zâmbește ștrengărește de pe wallpaper-ul calculatorului. Le ridică moralul de fiecare dată când sunt triste cu vocea lui delicată. Sau cu aegyo. Unii dintre acești oppa sunt tare hazlii și fac numai prostii. Alții din contră, sunt foarte serioși, dedicați, poate puțin cam retrași. Unii plâng din orice. Unii își etalează mândrii "pătrățelele de ciocolată" prin reviste. Alții se ascund cu dibăcie în pulovere și cămăși. Unii își îndepărtează repede-repede machiajul când ajung acasă și se așează direct pe canapea într-un trening confortabil, adormind. Alții sunt de-a dreptul pasionați de industria frumuseții. Alții pleacă să-și cumpere o sticlă de soju și să bea. Alții au o întâlnire secretă. Alții vorbesc cu mamele la telefon. Alții repetă până târziu noua coregrafie. Noul scenariu. Noul cântetec.
Și fiecare se gândește la fanii lui. Și la cariera sa.
El are multe fane adolescente. Unele presate de examenele care bat la ușă. Altele de așteptări. De la părinți. De la prieteni. De la societate. De la oricine. Unele îl privesc pe după gene din fața calculatorului. Altele se adună grupuri-grupuri și merg la concertele lui. Unele i-au strâns emoționate mâna la vreun fansign. Altele zâmbesc larg când îl văd făcând fanservice. Altele îl uită cu timpul. Altele și-l amintesc peste ani și ani. Altele ar fi cele mai fericite dacă le-ar fi soț. Altele doar să-l vadă pentru câteva clipe.
Și oppa e extraordinar. Nu fiindcă e perfect. Nu. Cu siguranță nu pentru asta. Dar pentru ce? Pentru puterea de a păstra aceaastă imagine perfectă, de a da tot cei mai bun din el în fiecare zi, de a-și ascunde suferințele și de a zâmbi șarmant chiar și după zile de nesomn, de a-și aduce defectele în umbră, de a-și masca gândurile și izbucnirile de furie și nemulțumirile.
Și fanele sunt extraordinare. Pentru puterea de a fi atât de dedicate lui, de a ști aparent atât de multe despre el, de a-i fi alături în multe cazuri, de a-și sacrifica banii pentru a-i cumpăra noul album, de a-l crede chiar atunci când minte, de a călători zeci și sute și poate chiar mii de kilometrii pentru al auzi, de a aștepta și a aștepta și a aștepta doar pentru al vedea o clipă.
Și oppa și fanele sunt extraordinare. Dar uneori exagerează. Fanele exagerează când pretind că el trebuie să fie al lor și numai a lor, că trebuie să se comporte așa și așa pentru a mulțumi fanii, că trebuie să arate într-un anumit fel doar de dragul fanilor, că trebuie să fie drăguț și adorabil și minunat și extraordinar și magnific și perfect. Și oppa exagerează când le cere fanelor să fie doar fanele lui, să se gândească doar la el; când le spune că le iubește atât de mult că vrea să fie iubitul lor, tuturor;când oppa se minte cu zâmbetul pe buze, când oppa trăiește într-o lume a lui, când face totul pentru fani, când uită de el, când se crede neînțeles sau perfect.
Oppa nu e perfect.
Oppa nu e Făt-Frumos.
Oppa e om.
E om când dansează în fața publicului și când adoarme în culise. E om când fumează la ora două din noapte și când la aceeași oră face mai mult decât să o sărute. E om când își mănâncă liniștit cina și când repetă atent versurile. Când le zâmbește radiant fanilor și când coboară de pe scnenă și zice "s-a terminat?".
Și fanele zic după același concer "s-a terminat?"
Oppa poate e uneori Făt-Frumos. Și fanele poate sunt uneori Ilene Cosânzene. Însă mereu în spatele lor se ascunde un om.

Și....bani...

.................................................................................................................................
Oppa is the new Prince Charming

Many girls dreamed during childhood to meet -when they grow up- a prince on a white horse, a prince who will take them in his kingdom, who will give them immeasurably richness, who will make them princesses. Prince Charming. Of course, like any other perfect characters from fairy tales, he won every battle, he was an example of morality and spirituality, he was gorgeous, smart, brave, the greatest of the greatest.
Unfortunately, in our world the greatest and the greatest of the greatest doesn't exist. People exist. Kinder people and worse people, people with bad sides and people with good sides, people whom we know and people whom we think we know. Any kind of people. But the childhood didn't fade away. Not even the label of the Prince Charming, associated more and more frequently with the image of the ideal man. And every girl have found an ideal man (or more than one). Among relatives, friends, people she knew, celebrities. For the girls who listen to kpop music probably that he was found among the many oppas of many bands they listen to every morning. He is sprightly smiling to them from the wallpaper of their desktop. He lifts their mood everytime they feel sad with his sweet voice. Or with aegyo. Some of these oppas are very funny and they do just stupid things. Others, on the contrary, are very serious, workaholics, maybe too reserved. Some of them are proudly showing off their "chocolate abs" in magazines' pages. Others are carefully hiding themselves in sweaters and shirts. Some of them are removing in no time their make up when they arrive home and they sit directly on the sofa, dressed in a comfortable tracksuit, falling asleep. Others are head over heels in love with the beauty industry. Others are going to buy a bottle of soju and drink. Others are having a secret date. Others are speaking with their moms on the phone. Others are rehearsing until midnight the new choreography. The new script. The new song.
And every of them is thinking about their fans, And about their career.
He have many teenager girlfans. Some of them pressured by the coming-soon exams. Others by expectations. From parents. From friends. From society. From everybody. Some of them are watching him behind eyelashes. Others are getting together in groups and groups and they are going to his concerts. Some of them have held his hand during a fansign. Some of them smile brightly when they see him doing fanservice. Others forgot him as time goes by. Others remember him even after years and years. Others would be the happiest in the world if he was their husband. Others just for seeing him for merely a moment.
And oppa is extraordinary. Not because he is perfect. Not. Surely not for this. Than for what? For the power of maintaining this perfect image, of giving his best everyday, of hiding his pains and smiling charmingly even after days without proper sleep, of covering his weaknesses, of  masking his thoughts and his outbursts of anger and his complaints.
And girlfans are extraordinary too. For their power of being so dedicated to him, of seeming to know so much about him, of being on his side in many moments, of spending their money to buy his new album, of believing him even when he is lying, of traveling for dozen and hundreds and even thousands kilometers in order to listen to his voice, for waiting and waiting in order to see him just for a moment.
Both oppa and girlfans are really extraordinary. But sometimes they overdo it. Girlfans exaggerate when they pretend that he should be theirs and just theirs, that he should behave like this and like that for thanking the fans, that he should look in a certain way just for the sake of his fans, that he should be nice and lovely and sweet and wonderful and extraordinary and gorgeous amazingly perfect. And oppa do exaggerate when he demands his girlfans to be just his fans, to think just about him; when he say to them that he loves them so much that he wants to be their boyfriend, every of them; when he is lying himself with a smile fluttering on his lips, when oppa lives in his world, when he is doing everything for his fans, when he forgots about himself, when he thinks he is misunderstood or perfect.
Oppa isn't perfect.
Oppa isn't Prince Charming.
Oppa is a human.
He is a human when he dances in front of the audience and when he falls asleep backstage. He is a human when he smokes at two am and when at the same hour he does more than kissing her. He is a human when he eats calmly his dinner and when he carefully repeats by heart the lyrics. When he smiles brigthly to his fans and when he comes down from the stage and he says "It's over?!"
And girls fans say after the same concert "It's over?!"
Maybe sometimes oppa is Prince Charming. And maybe sometimes girlfans are Snow White. But always behind there is a human hiding.

And....money....

Am o neliniște teribilă în mine

O simt și încerc s-o ignor. Dar e ca vântul ăla enervant care îți bate din spate toamna și-ți dă tot părul în ochi. Cam știu pe ce drum ar trebui să merg. Știu și am pașii siguri. Însă fiindcă nu văd mi-e teamă. Mi-e așa teamă că am să fac o greșeală, că am să renunț la ceva ce nu trebuie renunțat, că am să dezamăgesc persoanele pe care nu vreau să le dezamăgesc. Mă cred în stare, cred în mine. Pe de altă parte, mă întreb, e asta intuiție sau teribilismul vârstei, nevoia de confirma și de ”a arăta eu cine-s”? Bănuiesc că doar timpul poate să spună.
Constat că m-am schimbat în ultimii ani. Constat asta cu bucurie, cu plăcere, cu o notă de melancolie. Cred că pentru a urma drumul pe care vreau să-l urmez mă voi schimba -și va trebui să mă schimb- și mai mult. Constat că am ajuns în final la vorbele mele, când îi ziceam mamei că degeaba îmi cere ea să mă schimb, că pot să fac asta pentru ea o oră, o lună, o zi, să mă schimb imediat ori în timp, însă până în momentul în care nu voi vrea eu să mă schimb, nu-mi voi dori această schimbare cu ardoare, pentru mine și nu o voi înțelege, până atunci nu va fi una adevărată- va fi o simplă și minunată pseudoschimbare. Din clipa în care mi-am dorit această schimbare, din momentul în care am înțeles-o și mi-am zis sus și tare ”eu vreau”, întradevăr de atunci am început să mă schimb. Și uite de asta motivația intrinsecă e așa importantă!
Eu boboc de facultate și eu boboc de liceu sunt imagini diferite. Și mentalități diferite. Am intrat pe la începutul adolescenței în liceu cu o anumită mentalitate și constat că acum, intrând la începutul perioadei adulte la facultate, multe din punctele de reper ale acestei mentalități s-au schimbat. La liceu învățam pentru că îmi spusesem mie însămi că ”trebuie să învăț, că vreau”- și-am învățat, în timp ce acum, la facultate, îmi zic că ”nu înțeleg ce sens i-ar da vieții mele lucrurile pe care le învăț, că nu vreau să învăț fiindcă nu înțeleg de ce ar trebui”. Atunci înțelegeam de ce ”trebuie”. În liceu am fost copilul care nu a ridicat deloc mâna și care a avut singura medie semestrială de 10 și cele mai mari note pe profil per total în cei patru ani (nu că asta ar conta prea mult pentru mine oricum). Acum sunt tot fata care nu ridică mâna, care știe și nu știe și care ar vrea să-și depășească acest blocaj mental. Dar nu aici. Parcă îi e teamă să facă asta aici și parcă știe sigur că aici nu vrea. Fiindcă aici nu-și găsește locul. Și parcă îi e și mai teamă ca dincolo tot n-o să-și găsească locul. Totuși...Parcă ea vrea să încerce. Parcă își dorește să plece. Să-și asume responsabilitatea- toată toată responsabilitatea- și să greșească,dacă o fi de greșit,pe mâna ei. Să fie ”al dracului” -ca s-o citez pe mama- și să greșească pe mâna ei, a EI- proprietate personală.
Cred că asta se numește maturizare, nu? Sau poate e încă teribilism adolescentin. Poate e intuiție. Dar poate fi și o greșeală.
Timpul va spune.
Timpul întotdeauna spune multe, fie că vrem, fie că nu; fie că ne place, fie că nu; fie că a fost bun, fie că a fost rău.
Fie ce-o fi.

................................................................................................................................................

I have a terrible anxiety in myself

I do feel it and I try to ignore it. But it's like that annoying wind which blow from behind in autumn and it pushes your hair in your eyes. I kinda know on which way I want to walk. I do know and I have confident steps. But, because I can't see, I'm afraid. I'm so afraid that I would make a mistake, that I would give up on something I shouldn't, that I would disappoint people I don't want to disappoint. I believe in myself, I do. On the other hand, I wonder, is this intuition or the rebellious of my age, the need of acknowledgement, the need to "show who I am"? I guess just time can say it.
I notice I've changed in the latest years. I notice this with happiness, enjoyment and some melancholy. I believe I will change in order to walk on the way I want to walk on- and I will have to change myself- even more. I notice I came again at my words, when I was saying to my mother that is useless if she asks me to change myself, that I can do it for her for a hour, a month, a day, to change myself sooner or gradually; but just in the moment it will be me that wants this change with ardor, for me; just in the moment I will understand it, just than it will be a true one and not a simple and wonderful pseudo change. From the minute I wanted this change, from the minute I understood it and I firmly said "I want", just than I've truly begun to change. And this is what is called intrinsic motivation!
Me as a freshman in high school and me as a freshman in university are two different things. And two different mentalities. I become a high schooler at the beginning of my adolescence having a certain mentality and I observe now, when I became a university student at the beginning of my adult age, many of the capital points of this mentality have changed. In high school I was learning because I had told myself "I need to learn, I want"- and I did learn- while nowadays, in university, I'm telling myself "I don't understand what sense could things I have to learn give to my life, I don't want to learn because I don't understand why I should". Than I could understand why I should. In highscool I was the child who never rose its hand and who was the only one who had 10 as a semestrial medium and the person who had the highest grades in the end, in 4 years of highschool (not that this matters to much for me). Nowadays I'm the same girl who doesn't rise its hand, who knows and who doesn't knows, and the girl who wants to surpass this mental block. But she is afraid to do this here and it seems she surely knows she doesn't want here. Because she doesn't find her place here. And maybe she is even more afraid that she won't find her place there too. However... It seems she wants to try. Maybe she wants to leave. She maybe wants to be responsible- fully responsible- and to make a mistake, if it be, on her own. She wants to be "damned"- to quote her mom and make mistakes on her own, on HER own- her ownership. I believe this is called growing up, isn't it? Or maybe it is still just immaturely teenage years. Maybe it's intuition. Or maybe a mistake.
Time will tell.
Time will always tell many things, no matter if we want it or not, no matter if we like it or not, no matter if it was good or bad.
No matter what.

Eu m-am decis să renunț și să trec mai departe

Nu am mai scris de mult. De fapt, nici la celălalt blog și nici la poveste tot de mult nu am mai scris. Nu că nu aș fi vrut. Sau că nu aș fi avut timp. Pur și simplu s-au întâmplat multe, eu m-am schimbat, m-a lovit o letargie drăguță și am început din ce în ce mai mult să-mi pun întrebări legate de ceea ce vreau eu să fiu ca om în viitor.
Am încheiat cu luni în urmă vacanța de iarnă, am avut iar căderi și iar m-am ridicat, am dat simulările la Bac și sistemul de învățământ mi-a devenit din ce în ce mai indiferent. Am simțit nevoia să mă răzvrătesc, să pun și să-mi pun întrebări, să mă schimb și să schimb. A trecut și vacanța de primăvară și mare lucru din ea nu-mi mai amintesc. Îmi aduc aminte foarte clar însă zarzărul înflorit din fața blocului pe sub a cărui ramuri treceam de fiecare dată când plecam sau veneam de la școală. Și îmi aduc aminte și primăvara trecută, când eram atât de bucuroasă jucându-mă cu motanul din fața blocului. Și cum a mieunat încântat într-o zi din salcie- când m-a văzut mergând.
A trecut și școala și eu nu aveam nici un chef să repet. Mă tot vedeam în vârtejul acesta al Bacului, cu opere, date, pagini, cuvinte, repetări, opere, griji, așteptări, note, scris, pagini, profesori,pregătiri, așteptări, părinți, decizii, pixuri, procrastinări, revolte, viitor, planuri, note, citit, foi, trezit, buletine, liste, copii, ore, un minut, grabă, zbucium, indiferență, reverii, zi, noapte, nori, vânt. M-am apucat în final să repet conștiincios joi sau vineri înainte de examen, dacă bine îmi amintesc. Am luat 9.58. Și iarăși liste, și note și indiferență și noroc și greșeli stupide și vânt.
Apoi a venit admiterea la faculte și așteptarea răbdătoare, dosare, poze, diplome, adeverințe, drumuri. Am intrat la ambele facultăți, la ambele specialități pentru care am optat. Pe 17 și 22. M-au bucurat locurile acestea căci 17 și 22 sunt numerele mele preferate. Apoi a urmat o dificilă alegere care mi-a fost indiferență. ''Alege!Alege. Alege...''și ''nu mă interesează''. A venit o perioadă de relaxare, bagajele, liste, drumuri, colege de cameră, facultate, săli, cursuri, profesori, străzi, frunze, ploi, aer răcoros, vânt. Și totuși, parcă ceva mă face să simt că ''nu sunt acasă ''.
Țin minte că într-o zi, tot primăvara trecută, tot așa ploua ca și ieri. Și țin minte că am intrat pe o ușă și mi-am zis  ''sunt acasă ''. Țin minte banca pe care m-am așezat cu ai mei în vară și a trebuit să decid, să decid dacă am suficietă tărie de caracter încânt să mă mint, să nu spun, să nu plâng.
Însă...ei bine...Nu am.
Așa că m-am decis.
Renunț.
Vreau să renunț cu bucurie.
Vreau din tot sufletul să fac această greșeală.
Să greșesc și să muncesc din greu pe socoteala greșelii mele.
Să mă întreb dacă am făcut bine sau rău.
Să demonstrez că nu a fost rău.
Să trec mai departe.
Și vreau să...
Renunț.
^_^