Cand esti pe deplin tu?

"Sunt eu singură?" Este o bună întrebare. Eu spun că da, poate eu sunt sau am fost din când în când. Dar eu am tendinţa de a gândi înainte de a simţi şi de a nu-mi analiza mereu sentimentele. Dacă îmi zic că toate persoanele sunt unice cu siguranţă că eu sunt singură- şi toţi suntem. Însă dacă mă simt aşa... Eu nu ştiu ce să spun. Sunt solitară. Şi nu precum toţi adolescenţii, precum toţi oamenii într-o oarecare măsură. Însă avându-mă pe mine însămi, cum aş putea să fiu?
Au existat situaţii când eu am gândit diferit faţă de familia mea, faţă de prietenii mei. Când m-am comportat altfel, când m-am simţit ca şi cum nu aş face parte din acelaşi univers ca şi ei. Când idei foarte interesante pentru mine deveneau extrem de insignifiante pentru ei. Dar eu citesc şi scriu părţi din mine însămi în ceilalţi. Şi cel mai important, eu mă am pe mine.
Aceasta nu este narcisism. Nu este insolenţă, măndrie, victimizare. Într-un fel eu nu am fost niciodată singură- Am prieteni, familie, cunoştinţe, lucruri şi amintiri frumoase. Totuşi, eu pe deplin? Nu. Poate m-am simţi foarte singură uneori. Şi cine nu gândeşte aşa? Astfel gândesc. Ce simt? Eu nu prea ştiu."
Cam aşa a fost scrisă una dintre temele mele la franceză, una pe care am redescoperit-o recent răsfoindu-mi caietul şi una pe care am ţinut să v-o împărtăşesc (scuzaţi deosebit de "bogatul meu vocabular în franceză"). De ce? Deoarece această temă mi-a dat iarăşi de gândit cu privire la identitatea noastră, la ceea ce suntem noi cu adevărat, la ceea ce părem a fi şi cel mai important, la ceea ce ne părem nouă a fi.
De multe ori ne privim sau privim dintr-un singur unghi. De multe ori am auzit spunându-se "X este aşa de şi aşa de... Cum să nu-l placi?!", "Z mă enervează la culme! Mi-e super antipatică. Cum vine toată ziua aşa şi la servici se comportă aşa şi aşa...", "şi nu pot să cred că despre tine era vorba! Nu pot să cred cât de diferită/schimbată eşti", "mie nu mi se pare că e aşa şi aşa şi că Y nu a făcut aşa ci eu ştiu că s-a întâmplat aşa şi...", "nici nu mă cunoşti".
Avem o oglindă a noastră, o viziune proprie şi personală de care ne simţim profund ataşaţi, care ne defineşte ca oameni. Doar că în goana unei zile sufocate de îndatoriri, presărate cu mici incidente, cu bucurii minunate, cu satisfacţii viciate, ei bine, cuprinşi de această goană nebunească uităm să mai spunem "STOP! Chiar cred în ceea ce fac? Chiar gândesc bine? Percep situaţia ca atare ori prin prisma sentimentelor, ideilor, prejudecăţilor care mă domină?" Asta ne-ar face mult bine. Persoanelor cu care intrăm în contact şi în primul rând nouă. De câte ori nu vi s-a întâmplat să fiţi dezamăgiţi după o primă impresie favorabilă? De câte ori nu aţi fost voi puşi în această postură de care cu greu aţi reuşit să vă debarasaţi tocmai pentu că celălalt vă dorea într-un alt fel sau vedea numai o parte din complexitatea personalităţii voastre? Sunt sigură că vi s-a întâmplat cel puţin o dată. De ceva ori cred. Din nefericire soluţia simplă, de a rupe orice legătură cu celălalt, nu se dovedeşte în opinia mea şi cea potrivită. În ambele cazuri. Pentru că de fapt n-am realizat nimic. Absolut nimic. Cel care ne critică va întâlni în viitor o persoană asemănătoare cu noi şi la fel o va judeca aspru. Noi vom continua cu acelea-şi nemulţumiri fără a medita puţin asupra lor, căci ideile se întemeiază pe sentimente, sentimentele pe idei şi tot aşa, într-un cerc ce se strânge mărindu-se.
Ceea ce vreau să transmit prin toate aceste "aberaţii" este că înainte de a judeca pe cineva sau ceva, să nu ne grăbim a îmbrăţişa prima părere care ne iese în cale fără a echilibra puţin balanţa. Fireşte, unei persoane antipatice i se observă defectele imediat. Aceasta fiindcă asta ne străduim noi să descoperim. Fiindcă am avut posibil experienţe asemănătoare în trecut şi acum, deşi ne lipsesc informaţii, scriem mintal repede o concluzie. Fără o calitate, fără o parte bună pe lângă oceanul de răutate.
Când din contră, suntem noi cei criticaţi, tot atât de repede ne grăbim inconştient să respingem critica care ne afectează imaginea pe care ne-am făurit-o de-a lungul timpului despre propria persoană. Ne strică echilibrul interior, nu?
Şi da, în ambele situaţii nemulţumirile nefondate vor prima celor întemeiate.
Pe de altă parte, dacă stăm şi ne studiem comportamentul pe care îl avem în preajma tuturor oamenilor pe care îi cunoştem, purtarea pe care o avem când suntem cu noi înşine, vom constata discrepanţe mai mici sau mai mari în fiecare situaţie, cu fiecare om. Asta îneseamnă că suntem falşi? Nu. Nicidecum. Deloc Personalitatea umană se compune dintr-atâtea laturi bine sudate între ele, dispersate, îmbinate, opuse, identice, încât noi, noi cei pe deplin adevăraţi nu ajungem a fi decât încercând să ne regăsim în fiecare clipă pe care o trăim. Altfel pierim striviţi de plinătatea perfectă, imposibil de regăsit.

..................................................................................................................................................
Cu prima ninsoare ideile s-au cam topit în fulgi şi au zburat de pe tastatură afară, în noapte -_-'' Cândva inspiraţia va face să ningă idei mai bune şi pe aici. Până atunci sper să nu îngheţ în încercarea de a scrie ceva frumos >_<
Şi chiar dacă mi-aş dori din tot sufletul să citesc păreri despre posturile mele, comentarii eu n-am să cerşesc.

Mărul educaţional

În loc de introducere am să spun că zilele acestea mă simt din ce în ce mai dezamăgită de sistemul nostru educaţional şi tot ce include el. Şi învăţ bine -_-'' Şi am note bune. Şi nu ştiu dacă să mă bucur că mai am doar câteva luni de liceu sau să mă mâhnesc fiindcă am uneori senzaţia că nu mai suport. Acum nu vreau să exagerez...
Şcoala îmi pare precum un măr frumos şi bine copt, dulce şi suculent. Însă cu cât te apropii de mijloc, cu cât muşti mai mult, cu atât mai bine îi descoperi stricăciunile. O coajă lucioasă plină de performanţă şi un mijloc putred. Cam aşa.
Aş porni în primul rând de la structura claselor. Mulţi elevi, multe informaţii generale până la liceu şi mai nimic în detaliu care să-l ajute cu adevărat pe elev să descopere întradevăr la ce se pricepe, să înţeleagă că matematica spre exemplu cuprinde mult mai multe ramuri, că este necesară în specializări despre care elevul nostru are şansa să nu audă niciodată.
Să mai pomenesc de calupurile întregi de materie băgate forţat în minţile copiilor pentru "cultură generală", fără explicaţii, fără vreo aplicaţie practică? De profesorul model himeră care înainte de lecţie ne-ar spune cu ce ne va ajuta ceea ce are de gând să predea astăzi? Să-mi amintesc de nenumăratele experimente la fizică? Sau poate de orele deosebit de interesante în care am mers împreună cu profesorul de geografie să studiem albia unui râu? De cărţile de la literatură universală pe care nu a fost nevoie să le citim atâta timp cât ni se dicta mot-a-mot dintr-o carte rezumatul, trăsăturile, particularităţile- eventual chiar vreo impresie de lectură? Mai degrabă mă întorc la foile pe care ni le-a predat profesoara xeroxându-le, că tot am trei teze săptămâna viitoare...
Partea cu adevărat dureroasă este că după 12 ani de şcoală ajungem să ştim prea puţine. Mă gândesc la cei de la filologie care dau acum la medicină, a căror cunoştinţe utile din liceu se vor rezuma la vreo 60-70 ore de biologie. Adică zece zile din anul şcolar în total. Sau de cei ce dau la economie, psihologie, pentru care liceul se contractă la treizeci şi ceva de ore din clasa a 10-a sau a 11-a. Acestea cumulate în patru ani, bineînţeles.
Oare are vreun rost să mă plâng de mulţi profesori lipsiţi total de înclinaţii pedagogice,o parte ghidându-se după sloganu "ia banii şi fugi", alţii după "jigneşte şi plânge-te"? Ni s-a subliniat în mod repetat cum că am fi un liceu de prestigiu, de renume. Cred că am fost oarbă în toţi aceşti ani deoarece nu prea am văzut eu acest prestigiu prea clar. S-a cam ascuns de mine. S-a cam transformat în fondul şcolii cerut în fiecare an pentru îmbunătăţiri inexistente, în cerinţa de "a face ceva în clasă" pentru a nu învăţa după-amiaza.
Însă nici cu elevii noştri nu mi-e ruşine. Nu sunt vreun un geniu. Nici vreo tocilară (ultima oară când am verificat nu învăţasem vreo lecţie fără să o înţeleg în 12 ani). Acum nu ştiu dacă ar trebui să-mi fie ruşine că au fost destule momente în care m-am simţit total paralelă cu generaţia mea, cu gândurile şi preocupările lor. Învăţământul de masă nu e pe placul meu. Deloc. Nici omniprezentele stereotipii atât de populare printre adolescenţi. Supune-te lor şi fii "de gaşcă". Ignoră-le, împotriveşte-te lor şi devii automat "o ciudată". Cam aşa.
Poate înainte de a ne mândri cu olimpicii care se înalţă deasupra oceanului de mediocritate, ar trebui să aruncăm o privire la ansamblul societăţii, generaţiilor care se succed pe băncile cu huse ce acoperă litere scrijelite cu pixul, stând pe scaune cu tapiţerie distrusă şi clase măturate de oameni de serviciuindiferenti. Căci poate, POATE am descoperi şi baza icebergului. De ea ne lovim. De mediocrii pe care îi facem proşti, pentru care nu facem nimic să-i ajutăm. Ei sunt cei care susţin societate. Ei care, dacă tăindu-i din "schema progresului" pentru a ne debarasa de blatul pe care se află crema cremelor, ar face vârful de gheaţă să se scufunde în apele oceanului, acoperindu-l.
Nu cred că există om care să nu fie talentat la nimic. La absolut nimic. Da, nu la matematică, istorie, română, economie, sport, muzică, desen, geografie, psihologie, fizică etc. Dar la gătit, la oferit sfaturi, la observat evenimente, la aranjat haine, la scutura covoare, împăturit colţuri de revistă. Nu cred că există om de la care să nu ai ceva de învăţat. Dacă nu cum să fii, atunci cum să nu fii. Aşa că haideţi să ne apreciem oamenii, să descoperim la ce se pricep, să le oferim un drum şi o şansă, ca să nu ajungă inculţi, infractori, şmecheri, corupţi şi tot aşa. Să predăm valori ci nu cunoştinţe.
Am constatat că uneori ai şanse de a te înţelege cu un bătrân de patru clase mai degrabă decât cu un absolvent semidoct de facultate. Şi e tragic ca primul să gândească logic, cumpătat, drept, iar celălalt să te îmbuibe roboţeşte cu  teorii fantasmagorice. Tragic. Pe deplin