20 de lectii pe care le-am invatat in 20 de ani

1. Dacă te schimbi, schimbă-te pentru tine. Fiecare persoană pe care o cunoști cel mai probabil ți-ar spune să te schimbi în cel puțin o privință. E în regulă să fie așa. Ascultă fiecare ''doleanță''. Analizează-te bine și vezi dacă ei au dreptate sau nu. Străduiește-te să vezi nu doar perspectiva ta ci și a celui care îți cere să te schimbi. Și schimbăte. DAR numai pentru tine, numai dacă tu îți dorești schimbarea și înțelegi de ce trebuie să te schimbi. Orice schimbare făcută pentru ceilalți și de ochii lor în 99% din cazuri n-o să reziste.
2. Fiecare are povestea lui. Părinții tăi, prietenii tăi, superiorii, colegii, trecătorii grăbiți, toți au câte o poveste. Pe multe din ele nu ai să ai ocazia să le auzi. Unele îți vor plăcea mult, altele mai puțin, altele te vor dezgusta. Cert e că în spatele fiecărui om se ascunde o viață necunoscută ție și că trebuie să te gândești de două ori înainte de a spune ''cartea asta e/nu e bună de cumpărat''.
3.Nu lua totul în serios. Greșelile, cuvintele aiurea, faptele neadecvate nu sunt un capăt de lume. E adevărat că nimic din ce ai făcut în trecut nu poate fi șters cu buretele- dar mai poate fi cosmetizat pe ici pe colo. Tu ai să faci cele mai stupide chestii. Ceilalți o să-ți ofere în dar cele mai ''interesante situații și paradoxuri ''. Însă nu mereu totul este așa dramatic cum crezi tu. Uneori un zâmbet sau puțin haz de necaz fac minuni.
4.Nu lua totul în derâdere. Glumim noi, glumim însă viața nu e o glumă. Nu te aștepta să întreprinzi această călătorie cu zâmbetul pe buze și râzând în hohote în fiecare zi. Din contră. Multe zile trebuie să le petreci facând lucruri care nu îți plac, fiind confuz, muncind din greu, stresându-te. Viața nu e ușoară iar dacă vrei să ai o viață care să conteze e nevoie, din păcate sau din fericire, să-ți asumi responsabilitatea pentru fiecare faptă a ta.
5.Nu fi workaholic. Ai să sfârșești epuizat, nu realizat. E o diferență mare între a munci pe brânci câteva zile, uitând de pauze, și între a munci ca un robot, 24/7, gândind și visând doar careieră. Până și un robot are nevoie de service, de o piesă înlocuită, de niște ulei. Neglijându-te, uitând de celelalte aspecte și concentrându-te cu îndârjire doar pe unul ingur riști să-ți pierzi anii.
6.Avem gusturi diferite și e ok așa. Unora le place verdele. Altora roșul. Câțiva mănâncă nesărat. Mulți prea condimentat. Tu te îmbraci casual. Ei se îmbracă sport. El ascultă rock. Ea ascultă dance. Voi aveți anumite hobby-uri. Noi altele. Lor le plac un anumit tip de persoane pe care noi le gasim neinteresante, voi aveți niște principii pe care ei nu le înțeleg. Preferințele trebuie respectate și preferințele diferite nu te fac un ciudat. Atâta vreme cât gusturile nu-i afectează negativ pe ceilalți ori pe tine nimeni nu e obligat să-și schimbe preferințele.
7.Rar îți dai seama când ești cu adevărat fericit. Momente obișnuite, momente stânjenitoare, momente neăplăcute se schimbă când le privim în trecut. Și ironic, viața are talentul de a-ți arăta cât de fericit ai fost cândva tocmai când ești nefericit. Însă prețuind mai mult fiecare clipă pe care o trăim s-ar putea să ne dăm mai des seama când suntem fericiți.
8.Caută ceva care te face fericit și care nu implică bani sau oameni. E în natura noastră să ne dorim mai mult. În special de la oameni şi de la viaţă ne vom dori întotdeauna mai mult. Totuşi, vor exista momente când viaţa îţi va face ceva glume neplăcute iar oamenii, chiar dacă unii încearcă să te înţeleagă, nu vor putea să te ajute. Vor exista momente în care te vei simţi deprimat şi momente în care vei vrea foarte mult să zâmbeşti. Caută să te bucuri de lucrurile mărunte care nu ţin de oameni sau de bani, admiră cerul şi bucurăte de adierea primăvăratică. Te vei simţi mai uşurat apoi.
9.Asumă-ţi responsabilitatea. Ai să greşeşti de multe ori. Ai să ai parte de situaţii din care ai vrea cu orice preţ să scapi. Vei fi în postura de a alege. În postura de a nu avea de ales. Nu vei şti ce să faci. În loc să dai vina pe ceilalţi, să-i consideri responsabili pe ceilalţi sau să lupţi contra ceea ce eşti, asumă-ţi responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă şi mergi curajos către viitor.
10. Unele surprize plăcute vin când nu te aştepţi. Mai bine spus, dracul nu e chiar aşa de negru cum pare şi nici zilele aşa de monotone. Fie că e vorba de o vizită neaşteptată sau cuvinte de apreciere, de un gest mărunt ori de depăşirea unor obstacole, ba chiar de un premiu, niciodată nu ştii ce bucurie poţi să ai când te aştepţi mai puţin.
11. Visează cu ochii deschişi dar nu prea mult. Nu toţi oamenii reuşesc să trăiască în prezent 24/7. Eu cu siguranţă nu sunt persoana care poate servi drept exemplu pentru "carpe diem". Însă ceea ce ştiu sigur e că prea multă reverie înseamnă procrastinare, înseamnă crearea uneii realităţi proprii, înseamnă timp PIERDUT. Visarea cu ochii deschişi e foarte bună pentru dezvoltarea imaginaţiei, pentru a te relaxa şi a scăpa de stres, chiar pentru a câştiga încredere în tine. Totuşi, când se exagerează nu mai are nici un beneficiu.
12. Nu confunda statusul cu ceea ce esti tu ca persoană. Ok, eşti elevul dezinteresat, şeful stresat, mama exemplară, vecinul antipatic, colegul amabil, adultul serios, copilul inocent ori străinul debusolat. În spatele acestora, unindu-se ca într-un puzzle, se află fragmente din tine. Nu lăsa ca statusurile pe care le ai- sau chiar mai rău, un singur status- să te definească. Nu eşti doar mamă. Nu eşti doar elevul dezinteresat. Nu eşti doar ceea ce oamenii, societatea sau tu cred că eşti. Nu. Eşti mai mult decât atât. Eşti TU.
13.Un program face minuni. Un program de masă te ajută să-ţi menţii greutatea şi chiar să slăbeşti. Cu un program de studiu bun există slabe şanse să intrii în criză de timp. Având un program nu mai iei totul de-a valma, rar te nu ai ce să faci, nu uiţi la fel de des. Întradevăr, trebuie să fim spontani însă puţină organizare nu strică niciodată. Din contră.
14.Nu-ţi mai face o sută unu scenarii. Diverse chestii se pot întâmpla. În drum spre servici să-ţi cadă o ţiglă în cap. Ora următoare să ai parte de un test fulger. Să ai o toxiinfecţie. Să cunoşti o persoană extraordinară. Să câştigi la loto, etc, etc. Nimic în neregulă cu asta. Totuşi, între două scenarii şi trei crize de paranoia viaţa ta se tot duce şi se tot duce...pe aba sâmbetei. Una e să previi, să intuieşti, alta să-ţi închipui tot felul de scenarii pentru care nu se susţin concret cu adevărat.
15. Economiseşte bani. Niciodată nu ştii când se inveşte o situaţie când ai nevoie de bani şi nu stai prea bine la capitolul finanţe. Banii puşi deoparte pe care NU i-ai cheltuit te pot salva din multe chestii neprevazute. Economiseşte in limita posibilităţilor tale. Un leu pe zi. Cinici lei pe săptămână. 10 lei pe lună. Nu contează. Chiar dacă zici ''ce să pun eu un leu deoparte, mai bine îmi cumpăr un covirg'' sau '' n-am 10 lei să economisesc săptămânal şi oricum mare lucru nu fac aşa'', te înşeli. În timp banii se adună. Da, nu vei deveni milionar economisind însă cu siguranţă că nu te superi să ai ceva bani în plus, să spunem, la sfârşit de an.
16. Niciodată nu eşti prea matur să te joci cu copiii. Contrar a ceea ce cred unii adulţi, copii nu sunt precum nişte pagini albe pe care scrii informaţii. Din contră. Uneorii chiar îi pot surprinde pe adulţi cu ceea ce ştiu. Jucându-te cu copiii ai posibilitatea să uiţi pentru câteva clipe de stresul cotidian, să te bucuri de lucruri mărunte, să zâmbeşti, să regăseşti copilul din tine.
17. Exersează pentru a fi mai bun. Când te apuci de un lucru nou e ca şi cum ai fi fost sedentar şi deodată te decizi că vrei să slăbeşti prin sport. Nu ai condiţie fizică. Ori eşti foarte încântat la început iar apoi fără chef, ori eşti de la început fără chef. Da, adevărat, orice ai face trebuie să ai şi talent. Însă talentul singur nu ajunge. Între un om talentat dar care se bazează doar pe talent şi nu încearcă să se perfecţioneze şi unul nu la fel de talentat dar care exersează zilnic în final în multe cazuri câştigă cel din urmă.
18. Acceptă schimbarea. Fie că vrei, fie că nu, ne schimbăm. Lumea se schimbă. Chiar şi amintirile suferă modificări de-a lungul timpului. Există schimbări negative, fireşte, însă unele sunt chiar benefice. Să fugi de schimbare cu orice preţ e o greşeală. Are ea grijă sigur să te prindă din urmă.
19.Fiecare are aşteptări de la fiecare. Toţi vrem ca lucrurile să se întâmple ''aşa şi aşa'', ca Z persoană să fie 'în felul ăsta'' şi să facă ''asta''. Absolut toate persoanele pe care le cunoşti sau nu le cunoşti au aşteptări, aşteptări pe care e bine să le accepţi, să le respecţi dar să te gândeşti de două ori înainte de a te apuca să faci o listă cu ce vrea X şi T de la tine şi să începi să faci întocmai.
20. Toţi n-or să te placă aşa că nu te obosi să mulţumeşti pe toată lumea. E super să te ştii adorat şi stimat de toţi dar aceasta nu o să ţi se întâmple în viaţa asta. Cel mai probabil o să cunoşti persoane care nu o să te suporte, care o să fie geloase pe tine, care o să aibă preconcepţii la adresa ta, care o să se bucure de necazul tău. Şi tu ai să faci la fel în ceea ce priveşte unele persoane. Înţelege că nu toţi îţi vor vrea binele ori că toţi sunt interesaţi de ceea ce eşti tu şi concentrează-ţi atenţia către cei care nu fac parte din această categorie.

Oppa e noul Făt-Frumos

Majoritatea fetelor au visat în copilărie să se întâlnească când vor fi mari cu un prinț pe cal alb care să le ducă în regatul lui, să le ofere bogății nemăsurate, să fie prințese. Făt-Frumos. Firește, ca orice personaj de basm simbol al perfecțiunii, acesta ieșea învingător din fiecare bătălie, era un model moral și spiritual, era frumos, deștept, vitez, cel mai cel și mai cel.
Din nefericire, în lumea noastră nu există cel mai cel și cel mai cel. Există oameni. Oameni mai buni și oameni mai răi, oameni cu defecte și calități, oameni pe care îi cunoaștem și oameni pe care credem că-i cunoaștem. Tot felul de oameni. Însă copilăria nu s-a pierdut. Nici simbolul lui Făt-Frumos, asociat din ce în ce mai des cu imaginea bărbatului ideal. Și fiecare fată și-a găsit câte un bărbat ideal (sau mai mulți). Printre rude, prieteni, persoane cunoscute, vedete, etc. Pentru fetele care ascultă kpop probabil că el a fost găsit printre unii dintre cei mulți oppa din trupele ale căror muzică le bucură în fiecare dimineață. El le zâmbește ștrengărește de pe wallpaper-ul calculatorului. Le ridică moralul de fiecare dată când sunt triste cu vocea lui delicată. Sau cu aegyo. Unii dintre acești oppa sunt tare hazlii și fac numai prostii. Alții din contră, sunt foarte serioși, dedicați, poate puțin cam retrași. Unii plâng din orice. Unii își etalează mândrii "pătrățelele de ciocolată" prin reviste. Alții se ascund cu dibăcie în pulovere și cămăși. Unii își îndepărtează repede-repede machiajul când ajung acasă și se așează direct pe canapea într-un trening confortabil, adormind. Alții sunt de-a dreptul pasionați de industria frumuseții. Alții pleacă să-și cumpere o sticlă de soju și să bea. Alții au o întâlnire secretă. Alții vorbesc cu mamele la telefon. Alții repetă până târziu noua coregrafie. Noul scenariu. Noul cântetec.
Și fiecare se gândește la fanii lui. Și la cariera sa.
El are multe fane adolescente. Unele presate de examenele care bat la ușă. Altele de așteptări. De la părinți. De la prieteni. De la societate. De la oricine. Unele îl privesc pe după gene din fața calculatorului. Altele se adună grupuri-grupuri și merg la concertele lui. Unele i-au strâns emoționate mâna la vreun fansign. Altele zâmbesc larg când îl văd făcând fanservice. Altele îl uită cu timpul. Altele și-l amintesc peste ani și ani. Altele ar fi cele mai fericite dacă le-ar fi soț. Altele doar să-l vadă pentru câteva clipe.
Și oppa e extraordinar. Nu fiindcă e perfect. Nu. Cu siguranță nu pentru asta. Dar pentru ce? Pentru puterea de a păstra aceaastă imagine perfectă, de a da tot cei mai bun din el în fiecare zi, de a-și ascunde suferințele și de a zâmbi șarmant chiar și după zile de nesomn, de a-și aduce defectele în umbră, de a-și masca gândurile și izbucnirile de furie și nemulțumirile.
Și fanele sunt extraordinare. Pentru puterea de a fi atât de dedicate lui, de a ști aparent atât de multe despre el, de a-i fi alături în multe cazuri, de a-și sacrifica banii pentru a-i cumpăra noul album, de a-l crede chiar atunci când minte, de a călători zeci și sute și poate chiar mii de kilometrii pentru al auzi, de a aștepta și a aștepta și a aștepta doar pentru al vedea o clipă.
Și oppa și fanele sunt extraordinare. Dar uneori exagerează. Fanele exagerează când pretind că el trebuie să fie al lor și numai a lor, că trebuie să se comporte așa și așa pentru a mulțumi fanii, că trebuie să arate într-un anumit fel doar de dragul fanilor, că trebuie să fie drăguț și adorabil și minunat și extraordinar și magnific și perfect. Și oppa exagerează când le cere fanelor să fie doar fanele lui, să se gândească doar la el; când le spune că le iubește atât de mult că vrea să fie iubitul lor, tuturor;când oppa se minte cu zâmbetul pe buze, când oppa trăiește într-o lume a lui, când face totul pentru fani, când uită de el, când se crede neînțeles sau perfect.
Oppa nu e perfect.
Oppa nu e Făt-Frumos.
Oppa e om.
E om când dansează în fața publicului și când adoarme în culise. E om când fumează la ora două din noapte și când la aceeași oră face mai mult decât să o sărute. E om când își mănâncă liniștit cina și când repetă atent versurile. Când le zâmbește radiant fanilor și când coboară de pe scnenă și zice "s-a terminat?".
Și fanele zic după același concer "s-a terminat?"
Oppa poate e uneori Făt-Frumos. Și fanele poate sunt uneori Ilene Cosânzene. Însă mereu în spatele lor se ascunde un om.

Și....bani...

.................................................................................................................................
Oppa is the new Prince Charming

Many girls dreamed during childhood to meet -when they grow up- a prince on a white horse, a prince who will take them in his kingdom, who will give them immeasurably richness, who will make them princesses. Prince Charming. Of course, like any other perfect characters from fairy tales, he won every battle, he was an example of morality and spirituality, he was gorgeous, smart, brave, the greatest of the greatest.
Unfortunately, in our world the greatest and the greatest of the greatest doesn't exist. People exist. Kinder people and worse people, people with bad sides and people with good sides, people whom we know and people whom we think we know. Any kind of people. But the childhood didn't fade away. Not even the label of the Prince Charming, associated more and more frequently with the image of the ideal man. And every girl have found an ideal man (or more than one). Among relatives, friends, people she knew, celebrities. For the girls who listen to kpop music probably that he was found among the many oppas of many bands they listen to every morning. He is sprightly smiling to them from the wallpaper of their desktop. He lifts their mood everytime they feel sad with his sweet voice. Or with aegyo. Some of these oppas are very funny and they do just stupid things. Others, on the contrary, are very serious, workaholics, maybe too reserved. Some of them are proudly showing off their "chocolate abs" in magazines' pages. Others are carefully hiding themselves in sweaters and shirts. Some of them are removing in no time their make up when they arrive home and they sit directly on the sofa, dressed in a comfortable tracksuit, falling asleep. Others are head over heels in love with the beauty industry. Others are going to buy a bottle of soju and drink. Others are having a secret date. Others are speaking with their moms on the phone. Others are rehearsing until midnight the new choreography. The new script. The new song.
And every of them is thinking about their fans, And about their career.
He have many teenager girlfans. Some of them pressured by the coming-soon exams. Others by expectations. From parents. From friends. From society. From everybody. Some of them are watching him behind eyelashes. Others are getting together in groups and groups and they are going to his concerts. Some of them have held his hand during a fansign. Some of them smile brightly when they see him doing fanservice. Others forgot him as time goes by. Others remember him even after years and years. Others would be the happiest in the world if he was their husband. Others just for seeing him for merely a moment.
And oppa is extraordinary. Not because he is perfect. Not. Surely not for this. Than for what? For the power of maintaining this perfect image, of giving his best everyday, of hiding his pains and smiling charmingly even after days without proper sleep, of covering his weaknesses, of  masking his thoughts and his outbursts of anger and his complaints.
And girlfans are extraordinary too. For their power of being so dedicated to him, of seeming to know so much about him, of being on his side in many moments, of spending their money to buy his new album, of believing him even when he is lying, of traveling for dozen and hundreds and even thousands kilometers in order to listen to his voice, for waiting and waiting in order to see him just for a moment.
Both oppa and girlfans are really extraordinary. But sometimes they overdo it. Girlfans exaggerate when they pretend that he should be theirs and just theirs, that he should behave like this and like that for thanking the fans, that he should look in a certain way just for the sake of his fans, that he should be nice and lovely and sweet and wonderful and extraordinary and gorgeous amazingly perfect. And oppa do exaggerate when he demands his girlfans to be just his fans, to think just about him; when he say to them that he loves them so much that he wants to be their boyfriend, every of them; when he is lying himself with a smile fluttering on his lips, when oppa lives in his world, when he is doing everything for his fans, when he forgots about himself, when he thinks he is misunderstood or perfect.
Oppa isn't perfect.
Oppa isn't Prince Charming.
Oppa is a human.
He is a human when he dances in front of the audience and when he falls asleep backstage. He is a human when he smokes at two am and when at the same hour he does more than kissing her. He is a human when he eats calmly his dinner and when he carefully repeats by heart the lyrics. When he smiles brigthly to his fans and when he comes down from the stage and he says "It's over?!"
And girls fans say after the same concert "It's over?!"
Maybe sometimes oppa is Prince Charming. And maybe sometimes girlfans are Snow White. But always behind there is a human hiding.

And....money....

Am o neliniște teribilă în mine

O simt și încerc s-o ignor. Dar e ca vântul ăla enervant care îți bate din spate toamna și-ți dă tot părul în ochi. Cam știu pe ce drum ar trebui să merg. Știu și am pașii siguri. Însă fiindcă nu văd mi-e teamă. Mi-e așa teamă că am să fac o greșeală, că am să renunț la ceva ce nu trebuie renunțat, că am să dezamăgesc persoanele pe care nu vreau să le dezamăgesc. Mă cred în stare, cred în mine. Pe de altă parte, mă întreb, e asta intuiție sau teribilismul vârstei, nevoia de confirma și de ”a arăta eu cine-s”? Bănuiesc că doar timpul poate să spună.
Constat că m-am schimbat în ultimii ani. Constat asta cu bucurie, cu plăcere, cu o notă de melancolie. Cred că pentru a urma drumul pe care vreau să-l urmez mă voi schimba -și va trebui să mă schimb- și mai mult. Constat că am ajuns în final la vorbele mele, când îi ziceam mamei că degeaba îmi cere ea să mă schimb, că pot să fac asta pentru ea o oră, o lună, o zi, să mă schimb imediat ori în timp, însă până în momentul în care nu voi vrea eu să mă schimb, nu-mi voi dori această schimbare cu ardoare, pentru mine și nu o voi înțelege, până atunci nu va fi una adevărată- va fi o simplă și minunată pseudoschimbare. Din clipa în care mi-am dorit această schimbare, din momentul în care am înțeles-o și mi-am zis sus și tare ”eu vreau”, întradevăr de atunci am început să mă schimb. Și uite de asta motivația intrinsecă e așa importantă!
Eu boboc de facultate și eu boboc de liceu sunt imagini diferite. Și mentalități diferite. Am intrat pe la începutul adolescenței în liceu cu o anumită mentalitate și constat că acum, intrând la începutul perioadei adulte la facultate, multe din punctele de reper ale acestei mentalități s-au schimbat. La liceu învățam pentru că îmi spusesem mie însămi că ”trebuie să învăț, că vreau”- și-am învățat, în timp ce acum, la facultate, îmi zic că ”nu înțeleg ce sens i-ar da vieții mele lucrurile pe care le învăț, că nu vreau să învăț fiindcă nu înțeleg de ce ar trebui”. Atunci înțelegeam de ce ”trebuie”. În liceu am fost copilul care nu a ridicat deloc mâna și care a avut singura medie semestrială de 10 și cele mai mari note pe profil per total în cei patru ani (nu că asta ar conta prea mult pentru mine oricum). Acum sunt tot fata care nu ridică mâna, care știe și nu știe și care ar vrea să-și depășească acest blocaj mental. Dar nu aici. Parcă îi e teamă să facă asta aici și parcă știe sigur că aici nu vrea. Fiindcă aici nu-și găsește locul. Și parcă îi e și mai teamă ca dincolo tot n-o să-și găsească locul. Totuși...Parcă ea vrea să încerce. Parcă își dorește să plece. Să-și asume responsabilitatea- toată toată responsabilitatea- și să greșească,dacă o fi de greșit,pe mâna ei. Să fie ”al dracului” -ca s-o citez pe mama- și să greșească pe mâna ei, a EI- proprietate personală.
Cred că asta se numește maturizare, nu? Sau poate e încă teribilism adolescentin. Poate e intuiție. Dar poate fi și o greșeală.
Timpul va spune.
Timpul întotdeauna spune multe, fie că vrem, fie că nu; fie că ne place, fie că nu; fie că a fost bun, fie că a fost rău.
Fie ce-o fi.

................................................................................................................................................

I have a terrible anxiety in myself

I do feel it and I try to ignore it. But it's like that annoying wind which blow from behind in autumn and it pushes your hair in your eyes. I kinda know on which way I want to walk. I do know and I have confident steps. But, because I can't see, I'm afraid. I'm so afraid that I would make a mistake, that I would give up on something I shouldn't, that I would disappoint people I don't want to disappoint. I believe in myself, I do. On the other hand, I wonder, is this intuition or the rebellious of my age, the need of acknowledgement, the need to "show who I am"? I guess just time can say it.
I notice I've changed in the latest years. I notice this with happiness, enjoyment and some melancholy. I believe I will change in order to walk on the way I want to walk on- and I will have to change myself- even more. I notice I came again at my words, when I was saying to my mother that is useless if she asks me to change myself, that I can do it for her for a hour, a month, a day, to change myself sooner or gradually; but just in the moment it will be me that wants this change with ardor, for me; just in the moment I will understand it, just than it will be a true one and not a simple and wonderful pseudo change. From the minute I wanted this change, from the minute I understood it and I firmly said "I want", just than I've truly begun to change. And this is what is called intrinsic motivation!
Me as a freshman in high school and me as a freshman in university are two different things. And two different mentalities. I become a high schooler at the beginning of my adolescence having a certain mentality and I observe now, when I became a university student at the beginning of my adult age, many of the capital points of this mentality have changed. In high school I was learning because I had told myself "I need to learn, I want"- and I did learn- while nowadays, in university, I'm telling myself "I don't understand what sense could things I have to learn give to my life, I don't want to learn because I don't understand why I should". Than I could understand why I should. In highscool I was the child who never rose its hand and who was the only one who had 10 as a semestrial medium and the person who had the highest grades in the end, in 4 years of highschool (not that this matters to much for me). Nowadays I'm the same girl who doesn't rise its hand, who knows and who doesn't knows, and the girl who wants to surpass this mental block. But she is afraid to do this here and it seems she surely knows she doesn't want here. Because she doesn't find her place here. And maybe she is even more afraid that she won't find her place there too. However... It seems she wants to try. Maybe she wants to leave. She maybe wants to be responsible- fully responsible- and to make a mistake, if it be, on her own. She wants to be "damned"- to quote her mom and make mistakes on her own, on HER own- her ownership. I believe this is called growing up, isn't it? Or maybe it is still just immaturely teenage years. Maybe it's intuition. Or maybe a mistake.
Time will tell.
Time will always tell many things, no matter if we want it or not, no matter if we like it or not, no matter if it was good or bad.
No matter what.

Eu m-am decis să renunț și să trec mai departe

Nu am mai scris de mult. De fapt, nici la celălalt blog și nici la poveste tot de mult nu am mai scris. Nu că nu aș fi vrut. Sau că nu aș fi avut timp. Pur și simplu s-au întâmplat multe, eu m-am schimbat, m-a lovit o letargie drăguță și am început din ce în ce mai mult să-mi pun întrebări legate de ceea ce vreau eu să fiu ca om în viitor.
Am încheiat cu luni în urmă vacanța de iarnă, am avut iar căderi și iar m-am ridicat, am dat simulările la Bac și sistemul de învățământ mi-a devenit din ce în ce mai indiferent. Am simțit nevoia să mă răzvrătesc, să pun și să-mi pun întrebări, să mă schimb și să schimb. A trecut și vacanța de primăvară și mare lucru din ea nu-mi mai amintesc. Îmi aduc aminte foarte clar însă zarzărul înflorit din fața blocului pe sub a cărui ramuri treceam de fiecare dată când plecam sau veneam de la școală. Și îmi aduc aminte și primăvara trecută, când eram atât de bucuroasă jucându-mă cu motanul din fața blocului. Și cum a mieunat încântat într-o zi din salcie- când m-a văzut mergând.
A trecut și școala și eu nu aveam nici un chef să repet. Mă tot vedeam în vârtejul acesta al Bacului, cu opere, date, pagini, cuvinte, repetări, opere, griji, așteptări, note, scris, pagini, profesori,pregătiri, așteptări, părinți, decizii, pixuri, procrastinări, revolte, viitor, planuri, note, citit, foi, trezit, buletine, liste, copii, ore, un minut, grabă, zbucium, indiferență, reverii, zi, noapte, nori, vânt. M-am apucat în final să repet conștiincios joi sau vineri înainte de examen, dacă bine îmi amintesc. Am luat 9.58. Și iarăși liste, și note și indiferență și noroc și greșeli stupide și vânt.
Apoi a venit admiterea la faculte și așteptarea răbdătoare, dosare, poze, diplome, adeverințe, drumuri. Am intrat la ambele facultăți, la ambele specialități pentru care am optat. Pe 17 și 22. M-au bucurat locurile acestea căci 17 și 22 sunt numerele mele preferate. Apoi a urmat o dificilă alegere care mi-a fost indiferență. ''Alege!Alege. Alege...''și ''nu mă interesează''. A venit o perioadă de relaxare, bagajele, liste, drumuri, colege de cameră, facultate, săli, cursuri, profesori, străzi, frunze, ploi, aer răcoros, vânt. Și totuși, parcă ceva mă face să simt că ''nu sunt acasă ''.
Țin minte că într-o zi, tot primăvara trecută, tot așa ploua ca și ieri. Și țin minte că am intrat pe o ușă și mi-am zis  ''sunt acasă ''. Țin minte banca pe care m-am așezat cu ai mei în vară și a trebuit să decid, să decid dacă am suficietă tărie de caracter încânt să mă mint, să nu spun, să nu plâng.
Însă...ei bine...Nu am.
Așa că m-am decis.
Renunț.
Vreau să renunț cu bucurie.
Vreau din tot sufletul să fac această greșeală.
Să greșesc și să muncesc din greu pe socoteala greșelii mele.
Să mă întreb dacă am făcut bine sau rău.
Să demonstrez că nu a fost rău.
Să trec mai departe.
Și vreau să...
Renunț.
^_^

Cand esti pe deplin tu?

"Sunt eu singură?" Este o bună întrebare. Eu spun că da, poate eu sunt sau am fost din când în când. Dar eu am tendinţa de a gândi înainte de a simţi şi de a nu-mi analiza mereu sentimentele. Dacă îmi zic că toate persoanele sunt unice cu siguranţă că eu sunt singură- şi toţi suntem. Însă dacă mă simt aşa... Eu nu ştiu ce să spun. Sunt solitară. Şi nu precum toţi adolescenţii, precum toţi oamenii într-o oarecare măsură. Însă avându-mă pe mine însămi, cum aş putea să fiu?
Au existat situaţii când eu am gândit diferit faţă de familia mea, faţă de prietenii mei. Când m-am comportat altfel, când m-am simţit ca şi cum nu aş face parte din acelaşi univers ca şi ei. Când idei foarte interesante pentru mine deveneau extrem de insignifiante pentru ei. Dar eu citesc şi scriu părţi din mine însămi în ceilalţi. Şi cel mai important, eu mă am pe mine.
Aceasta nu este narcisism. Nu este insolenţă, măndrie, victimizare. Într-un fel eu nu am fost niciodată singură- Am prieteni, familie, cunoştinţe, lucruri şi amintiri frumoase. Totuşi, eu pe deplin? Nu. Poate m-am simţi foarte singură uneori. Şi cine nu gândeşte aşa? Astfel gândesc. Ce simt? Eu nu prea ştiu."
Cam aşa a fost scrisă una dintre temele mele la franceză, una pe care am redescoperit-o recent răsfoindu-mi caietul şi una pe care am ţinut să v-o împărtăşesc (scuzaţi deosebit de "bogatul meu vocabular în franceză"). De ce? Deoarece această temă mi-a dat iarăşi de gândit cu privire la identitatea noastră, la ceea ce suntem noi cu adevărat, la ceea ce părem a fi şi cel mai important, la ceea ce ne părem nouă a fi.
De multe ori ne privim sau privim dintr-un singur unghi. De multe ori am auzit spunându-se "X este aşa de şi aşa de... Cum să nu-l placi?!", "Z mă enervează la culme! Mi-e super antipatică. Cum vine toată ziua aşa şi la servici se comportă aşa şi aşa...", "şi nu pot să cred că despre tine era vorba! Nu pot să cred cât de diferită/schimbată eşti", "mie nu mi se pare că e aşa şi aşa şi că Y nu a făcut aşa ci eu ştiu că s-a întâmplat aşa şi...", "nici nu mă cunoşti".
Avem o oglindă a noastră, o viziune proprie şi personală de care ne simţim profund ataşaţi, care ne defineşte ca oameni. Doar că în goana unei zile sufocate de îndatoriri, presărate cu mici incidente, cu bucurii minunate, cu satisfacţii viciate, ei bine, cuprinşi de această goană nebunească uităm să mai spunem "STOP! Chiar cred în ceea ce fac? Chiar gândesc bine? Percep situaţia ca atare ori prin prisma sentimentelor, ideilor, prejudecăţilor care mă domină?" Asta ne-ar face mult bine. Persoanelor cu care intrăm în contact şi în primul rând nouă. De câte ori nu vi s-a întâmplat să fiţi dezamăgiţi după o primă impresie favorabilă? De câte ori nu aţi fost voi puşi în această postură de care cu greu aţi reuşit să vă debarasaţi tocmai pentu că celălalt vă dorea într-un alt fel sau vedea numai o parte din complexitatea personalităţii voastre? Sunt sigură că vi s-a întâmplat cel puţin o dată. De ceva ori cred. Din nefericire soluţia simplă, de a rupe orice legătură cu celălalt, nu se dovedeşte în opinia mea şi cea potrivită. În ambele cazuri. Pentru că de fapt n-am realizat nimic. Absolut nimic. Cel care ne critică va întâlni în viitor o persoană asemănătoare cu noi şi la fel o va judeca aspru. Noi vom continua cu acelea-şi nemulţumiri fără a medita puţin asupra lor, căci ideile se întemeiază pe sentimente, sentimentele pe idei şi tot aşa, într-un cerc ce se strânge mărindu-se.
Ceea ce vreau să transmit prin toate aceste "aberaţii" este că înainte de a judeca pe cineva sau ceva, să nu ne grăbim a îmbrăţişa prima părere care ne iese în cale fără a echilibra puţin balanţa. Fireşte, unei persoane antipatice i se observă defectele imediat. Aceasta fiindcă asta ne străduim noi să descoperim. Fiindcă am avut posibil experienţe asemănătoare în trecut şi acum, deşi ne lipsesc informaţii, scriem mintal repede o concluzie. Fără o calitate, fără o parte bună pe lângă oceanul de răutate.
Când din contră, suntem noi cei criticaţi, tot atât de repede ne grăbim inconştient să respingem critica care ne afectează imaginea pe care ne-am făurit-o de-a lungul timpului despre propria persoană. Ne strică echilibrul interior, nu?
Şi da, în ambele situaţii nemulţumirile nefondate vor prima celor întemeiate.
Pe de altă parte, dacă stăm şi ne studiem comportamentul pe care îl avem în preajma tuturor oamenilor pe care îi cunoştem, purtarea pe care o avem când suntem cu noi înşine, vom constata discrepanţe mai mici sau mai mari în fiecare situaţie, cu fiecare om. Asta îneseamnă că suntem falşi? Nu. Nicidecum. Deloc Personalitatea umană se compune dintr-atâtea laturi bine sudate între ele, dispersate, îmbinate, opuse, identice, încât noi, noi cei pe deplin adevăraţi nu ajungem a fi decât încercând să ne regăsim în fiecare clipă pe care o trăim. Altfel pierim striviţi de plinătatea perfectă, imposibil de regăsit.

..................................................................................................................................................
Cu prima ninsoare ideile s-au cam topit în fulgi şi au zburat de pe tastatură afară, în noapte -_-'' Cândva inspiraţia va face să ningă idei mai bune şi pe aici. Până atunci sper să nu îngheţ în încercarea de a scrie ceva frumos >_<
Şi chiar dacă mi-aş dori din tot sufletul să citesc păreri despre posturile mele, comentarii eu n-am să cerşesc.

Mărul educaţional

În loc de introducere am să spun că zilele acestea mă simt din ce în ce mai dezamăgită de sistemul nostru educaţional şi tot ce include el. Şi învăţ bine -_-'' Şi am note bune. Şi nu ştiu dacă să mă bucur că mai am doar câteva luni de liceu sau să mă mâhnesc fiindcă am uneori senzaţia că nu mai suport. Acum nu vreau să exagerez...
Şcoala îmi pare precum un măr frumos şi bine copt, dulce şi suculent. Însă cu cât te apropii de mijloc, cu cât muşti mai mult, cu atât mai bine îi descoperi stricăciunile. O coajă lucioasă plină de performanţă şi un mijloc putred. Cam aşa.
Aş porni în primul rând de la structura claselor. Mulţi elevi, multe informaţii generale până la liceu şi mai nimic în detaliu care să-l ajute cu adevărat pe elev să descopere întradevăr la ce se pricepe, să înţeleagă că matematica spre exemplu cuprinde mult mai multe ramuri, că este necesară în specializări despre care elevul nostru are şansa să nu audă niciodată.
Să mai pomenesc de calupurile întregi de materie băgate forţat în minţile copiilor pentru "cultură generală", fără explicaţii, fără vreo aplicaţie practică? De profesorul model himeră care înainte de lecţie ne-ar spune cu ce ne va ajuta ceea ce are de gând să predea astăzi? Să-mi amintesc de nenumăratele experimente la fizică? Sau poate de orele deosebit de interesante în care am mers împreună cu profesorul de geografie să studiem albia unui râu? De cărţile de la literatură universală pe care nu a fost nevoie să le citim atâta timp cât ni se dicta mot-a-mot dintr-o carte rezumatul, trăsăturile, particularităţile- eventual chiar vreo impresie de lectură? Mai degrabă mă întorc la foile pe care ni le-a predat profesoara xeroxându-le, că tot am trei teze săptămâna viitoare...
Partea cu adevărat dureroasă este că după 12 ani de şcoală ajungem să ştim prea puţine. Mă gândesc la cei de la filologie care dau acum la medicină, a căror cunoştinţe utile din liceu se vor rezuma la vreo 60-70 ore de biologie. Adică zece zile din anul şcolar în total. Sau de cei ce dau la economie, psihologie, pentru care liceul se contractă la treizeci şi ceva de ore din clasa a 10-a sau a 11-a. Acestea cumulate în patru ani, bineînţeles.
Oare are vreun rost să mă plâng de mulţi profesori lipsiţi total de înclinaţii pedagogice,o parte ghidându-se după sloganu "ia banii şi fugi", alţii după "jigneşte şi plânge-te"? Ni s-a subliniat în mod repetat cum că am fi un liceu de prestigiu, de renume. Cred că am fost oarbă în toţi aceşti ani deoarece nu prea am văzut eu acest prestigiu prea clar. S-a cam ascuns de mine. S-a cam transformat în fondul şcolii cerut în fiecare an pentru îmbunătăţiri inexistente, în cerinţa de "a face ceva în clasă" pentru a nu învăţa după-amiaza.
Însă nici cu elevii noştri nu mi-e ruşine. Nu sunt vreun un geniu. Nici vreo tocilară (ultima oară când am verificat nu învăţasem vreo lecţie fără să o înţeleg în 12 ani). Acum nu ştiu dacă ar trebui să-mi fie ruşine că au fost destule momente în care m-am simţit total paralelă cu generaţia mea, cu gândurile şi preocupările lor. Învăţământul de masă nu e pe placul meu. Deloc. Nici omniprezentele stereotipii atât de populare printre adolescenţi. Supune-te lor şi fii "de gaşcă". Ignoră-le, împotriveşte-te lor şi devii automat "o ciudată". Cam aşa.
Poate înainte de a ne mândri cu olimpicii care se înalţă deasupra oceanului de mediocritate, ar trebui să aruncăm o privire la ansamblul societăţii, generaţiilor care se succed pe băncile cu huse ce acoperă litere scrijelite cu pixul, stând pe scaune cu tapiţerie distrusă şi clase măturate de oameni de serviciuindiferenti. Căci poate, POATE am descoperi şi baza icebergului. De ea ne lovim. De mediocrii pe care îi facem proşti, pentru care nu facem nimic să-i ajutăm. Ei sunt cei care susţin societate. Ei care, dacă tăindu-i din "schema progresului" pentru a ne debarasa de blatul pe care se află crema cremelor, ar face vârful de gheaţă să se scufunde în apele oceanului, acoperindu-l.
Nu cred că există om care să nu fie talentat la nimic. La absolut nimic. Da, nu la matematică, istorie, română, economie, sport, muzică, desen, geografie, psihologie, fizică etc. Dar la gătit, la oferit sfaturi, la observat evenimente, la aranjat haine, la scutura covoare, împăturit colţuri de revistă. Nu cred că există om de la care să nu ai ceva de învăţat. Dacă nu cum să fii, atunci cum să nu fii. Aşa că haideţi să ne apreciem oamenii, să descoperim la ce se pricep, să le oferim un drum şi o şansă, ca să nu ajungă inculţi, infractori, şmecheri, corupţi şi tot aşa. Să predăm valori ci nu cunoştinţe.
Am constatat că uneori ai şanse de a te înţelege cu un bătrân de patru clase mai degrabă decât cu un absolvent semidoct de facultate. Şi e tragic ca primul să gândească logic, cumpătat, drept, iar celălalt să te îmbuibe roboţeşte cu  teorii fantasmagorice. Tragic. Pe deplin